Vecie oprită în încăperea unei clipe

Am găsit, în poiematike, una dintre cele mai răvăşitoare poezii pe care le-am citit vreodată, şi îmi permit să-i dau acum citare, în această seară tăcută de duminică…


Dumnezeu – Magda Isanos

Oamenii bogaţi au făcut icoane,
catapitezme-aurite şi strane,
însă Dumnezeu n-a venit
în locul astfel îngrădit.
Bogaţii stăteau groşi, împovăraţi
şi se uitau la sfinţii frumos îmbrăcaţi.
În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
făcându-i să-nflorească. Fugea la săraci,
cerându-le mămăligă şi ceapă.
Era când câmpie verde, când apă.
Alteori se făcea mic
şi s-ascundea în floarea de finic,
ori s-apuca să crească-n păpuşoaie,
s-ajute furnicile la muşuroaie,
sǎ dea pământului mană şi ploaie.
Avea atâtea de făcut Dumnezeu,
şi oamenii îl plictiseau mereu,
cerând unul pentru altul rău.
Îi auzea strigând: "Pământul meu..."
Îi vedea punând semn de hotar,
ciopârţind, împărţind minunatul dar.
Atunci se supăra. Pornea furtuna.
Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind întruna, se făcea mare
şi-nfricoşat,
ca muntele cu păduri îmbrǎcat.
Până venea o pasăre la el.
Codobatură, sau un porumbel,
şi spunea: "Doamne, mi-a căzut puiul jos.
Zi să se facă iară frumos,
să răsară soarele şi să-l găsesc..."
"Facă-se voia ta, sol păsăresc..."
Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă
şi s-apuca alte lucruri să facă.

Tristeţi provinciale

O colcăială zgomotoasă de fâstâceli, palpitaţii şi emoţii bolborosite pleacă în civilizaţiune. Delful rătăcitor petrece câteva zile de gogoşi şi covrigi în urbea din studenţie, unde are de dat un examen.
Dar nu examenul e problema. Ci înstrăinarea leită cu o dezolare belicoasă. Lunile de vacanţă par să-şi ceară acum tributul, aşa că făptura plăpândă de provincie păşeşte cu groază în malaxorul de suflete. De departe, nu e decât un om de-al locului, stăpân pe situaţie, integru în demnitatea şi fiziologia proprii; de-aproape, însă - un venetic cu timpane dilatate şi amigdale uscate, un însingurat cu ochii pironiţi într-un colţ neutru de metrou şi-un suspect cu figură sfrijită, ce pare gata să fie luat cu asalt de orice autoritate cu pretenţii de Securitate.
Desigur, suferă de o imaginaţie bolnavă. Căci cum altfel s-ar putea explica importanţa pe care el însuşi şi-o atribuie şi pe baza căreia revendică atenţia celorlalţi?... Din fericire, mai există şi oameni normali. Care nu văd în el decât portretul uzat al identităţii naiv înspăimântate. Şi care îl ignoră, prin urmare.
Aşa că Delful se mai relaxează, treptat. Ba chiar moţăie din când în când în scaunul stătut de metrou şi vede, în oboseala lui, o formă de empatie. După examen, reface în pripă vechi trasee de plimbare, aruncă priviri hulpave decorurilor de librărie şi-şi culege de pe rafturi arome de ceaiuri orientale, în amintirea clipelor de odinioară. Iar străinătatea lui se preface, uşor, în singurătatea mult iubită, iar mai apoi în însăşi bucuria eliberării.

Pribegiile sunt dureroase.

Poezia de duminică

Avem în noi – Radu Gyr

Avem în noi, adânc în noi,
pe crengi deschise-n infinit,
răni noi ce încă n-au rodit,
ca nişte muguri trişti şi goi.

Abia simţim că s-au ivit
şi aşteptăm c-un jind ciudat
să spargă-n fruct înveninat,
ca să ne doară mai cumplit.

Flămânzi pândim cu lacom dor
culesul ramurilor, când,
amare coşuri încărcând,
vom sângera de pârga lor…

Şi-avem în noi răni vechi şi reci,
ce-ar vrea s-apună-n piept, tihnit,
noi le-asmuţim necontenit,
nu le lăsăm să moară-n veci.

Le scormonim, le cerem iar
recolta lor, veninul tot,
înfricoşaţi că-n vechiul ciot
s-ar stinge darul lor amar…

Din umbra rănilor de ieri,
din răni ce-n muguri încă zac,
înfrângeri scoatem ca un leac,
şi noi fertile învieri.

Conformism, convenţionalism

Îi rămăsesem datoare lui Pheideas cu dezvăluirea unor impresii legate de nonconformism. Dar, pentru că am citit, pe alte bloguri, multe chestii interesante despre acest subiect, mi-am zis că n-are rost să repet ceea ce s-a spus deja şi că, în consecinţă, nu-mi mai rămâne decât să încerc o expunere cât mai concisă.
Aşadar, foarte pe scurt:
- chiar dacă are aplicabilitate asupra unor acţiuni umane luate în facticitatea lor, conformismul se transpune, de cele mai multe ori, într-o judecată de valoare non-neutră; dacă e obiectiv faptul că budinca are un gust mai bun pentru mine decât pentru restul lumii, valoarea în sine – ‘bunătatea’ gustului – va rămâne mereu subiectivă. Ce vreau să spun este că judecăţile de valoare se sprijină pe anumite preferinţe arbitrare; prin urmare, etichetarea unui om ca fiind conformist/nonconformist nu poate avea valoare absolută. În plus, conformistul de azi e nonconformistul de ieri – dacă ne gândim că majoritatea oamenilor manifestă acum un apetit aproape exacerbat pentru extra-ordinar - aşa că însuşi criteriul de evaluare devine circumstanţial (vezi, de pildă, concepţia lui Foucault);
- conformismul ca atare nu spune mai nimic despre individul căruia i se aplică formula, ci oferă un simplu, dar vag reper privitor la raportarea acestuia faţă de legile peremptorii ori cutumele sociale. Când spui despre un om că e (non)conformist nu e ca şi cum ai spune că e zgârcit, sau egoist, sau invidios etc. Consider, ca atare, că faptele particulare pe care se sprijină o asemenea catalogare ar trebui integrate în felul de-a fi al individului, iar nu judecate disparat, abstrase din contextul personalităţii sale. Un exemplu succint: un profesor mi-a spus odată, la un seminar, că fetele care-şi acoperă capul atunci când intră în biserică reprezintă dovada concludentă a conformismului sec; acelaşi profesor a fost catalogat, mai târziu, excentric, exhibiţionist etc., în urma unei acţiuni personale considerate atunci deşucheate. Nici eu nu sunt o persoană conformistă, aşa cum nici el nu e una nonconformistă. Şi ştiu ce spun.
- concluzia generală ar fi aceea că problema conformismului ar trebui pusă în termeni de autenticitate. Pentru mine sunt mai importante motivaţiile unui gest decât modul de proiectare a lui în exterior. Autenticitatea nu se conformează; ea pur şi simplu acceptă sau respinge. Tocmai de-asta, tirada asta despre convenţionalism îmi miroase-a vorbărie goală. Eu cred că cel mai important, pentru noi înşine, e să ne asumăm cu sinceritate şi în spiritul libertăţii personale, propriile valori şi convingeri – de orice factură. Nu să ni le formăm prin import necritic, ci să le dobândim prin efort, pentru a le putea apăra mai apoi.

Dichisuri

Practica şi gândirea curente revendică, lesne de remarcat, delegitimarea fundamentelor de orice tip. Propun, în schimb, descentralizarea cerinţelor raţiunii, celebrarea marginalităţii, scoaterea-n relief a fragmentului, accentuarea deconstrucţiei, supralicitarea antitezei, radicalizarea opiniei ori recuperarea intenţionalităţii concrete prin detronarea oricărui trebuie din viaţa individuală. Operăm abuziv cu extracţii de mega/extra/super. Sorbim insolitul din orice platitudine, căutăm sensuri acolo unde nu există şi mizăm pe originalitate şi dichis. Scoatem mărunţişurile la suprafaţă şi etalăm ieşiri disperate din vulg. Ne plac autorii necunoscuţi, frecventăm locuri cât mai mişto, ne împopoţonăm ca pomul de Crăciun şi împărtăşim valori dintre cele mai neobişnuite. Avem o condiţie ontologică de neegalat în istorie, mizăm pe forţa civilizaţiei din noi şi dispreţuim identităţile silvestre. Tăgăduim ideile înalte pentru că ne-am dezbărat de prejudecăţi. Putem fi cinici, aroganţi sau nepăsători pentru că suntem, principial, liber-cugetători. Colecţionăm elogii şi risipim linguşiri. Ne gudurăm mecanic în faţa propriilor iluzii şi ne repetăm întruna, ca pentru-a nu uita, valoarea ce ne defineşte. Apreciem contrariile şi manifestările rapsodice. Suntem exemplarele unicat ale unei specii încrezătoare şi triumfătoare.

Probabil că oferim umanităţii un spectacol grotesc.

Toxine

În cazul în care privirea celorlalţi vă aruncă prea mult praf în ochi, ori inspiraţi greoaie duhori alterate şi vă curg prin sânge prea multe toxine importate din corpuri străine, ar fi bine să începeţi o terapie cu siropuri de psihologie practică. Marsha Petrie Sue le stă tuturor suferinzilor la dispoziţie, servindu-le pe tavă vreo 200 pagini de sfaturi avizate. Lucrarea ei a fost tradusă prin 2008, însă mie îmi era total necunoscută până acum câteva zile, când mi-a fost recomandată, iar ulterior împrumutată. De regulă, nu citesc asemenea gen de cărţi, pentru că mi se pare că sunt destinate burtoşilor parfumaţi, care stau în birourile marilor corporaţii şi învaţă să zâmbească dulceag subalternilor molâi ori şefilor încrâncenaţi. Însă Oamenii toxici pot spune, cu siguranţă, mai mult decât atât. Şi, tocmai de aceea, lectura lor poate fi utilă.

Marsha creează o tipologie a persoanelor toxice, după cum urmează:
- durul: “huligani, agresori, au întotdeauna dreptate”
- mutul: “secretoşi, nu dau nici un răspuns”
- trădătorul: “şerpi deghizaţi, psihopaţi”
- atotcunoscătorul: “experţi aroganţi, au întotdeauna dreptate”
- nevoiaşul: “slabi, permanent îngrijoraţi”
- plângăciosul: “reclamanţi cronici, întotdeauna negativişti”
Pe restul paginilor propune soluţii şi risipeşte îndemnuri. “Nu te lăsa contaminat. Învaţă să te aperi” apare ca laitmotiv al întregii lucrări. Nu e corect ca alţii să dispună, după bunul plac, de nervii şi răbdarea ta; prin urmare, e necesar să-ţi însuşeşti un mod de a te privi în faţa celorlalţi. Vei putea lupta cu toxinele altora numai atunci când tu însuţi te vei fi lecuit de ele.
Aşa că eşti invitat, amabil, să depui un jurământ:
“Eu, ____________ (numele tău), promit că voi identifica acele comportamente toxice, voi utiliza noile abilităţi dobândite pe parcursul procesului de învăţare şi niciodată nu voi mai apela la scuze de acum înainte. Am puterea şi curajul să continui să exersez chiar şi după ce dau greş. Nu sunt niciodată o persoană toxică. Jur să rămân calm şi să mă stăpânesc. Promit să nu iau niciodată personal comportamentul unei persoane toxice sau să încerc să mă răzbun. Ştiu cum să îmi păstrez puterea prin menţinerea controlului. Îmi creez propriul mediu care să contribuie la succesul meu. Sunt stăpânul propriului meu viitor, al nivelului meu de stres şi al propriului meu comportament.”
:)

Faţa ascunsă

… pentru că e o duminică tristă, mult prea tăcută…

“Blestemul tăcerii-l purtăm pân-la moarte…
Prin ceaţă, orbeşte, încerc să m-apropii
De faţa ascunsă, de fruntea, de ochii
Făpturii de-alături… de-atât de departe…

O lamă de flăcări e gândul ne-nfrânt,
Căzut stă cuvântul sub veşnic descânt.
Un scâncet doar urcă, trezit din adâncuri,
Ca floarea bolnavă plutind peste smârcuri.

Frânturi mai ajung dintr-un tainic cuvânt,
Dar cei ce chemat-au sunt pulberi şi vânt.
De toţi şi de toate un zid ne desparte,
Tăcerea ne-nvăluie până la moarte…”

Acelaşi Florin Papazu